Poem în proză
Musashi
What else could it be but the active imagination, set free to blossom
like a flower bud in the heart of spring?
Or, lovelier still,
a Japanese rosebud...
Or, since we happen to be speaking of the Japanese...
What magnificent gardens they have!
Fine gravel, tiny stones carefully sown,
arranged as though combed,
through which, here and there, you see a ficus rise,
or some bonsai,
or even Buddha’s tree standing as the central pillar.
The state of Zen is evoked.
Those curves traced by the comb
are the very energy of the space,
the way it flows.
And thus...
the flow is immortalized.
What extraordinary people,
how, with so few words,
minimalists as they are,
they manage to capture the mystery of life and being.
Only Takuan could.
At the moment when Musashi stood at the very height of despair,
frustrated,
one step away from yet another psychotic break.
For only a man who devotes thousands of hours
to focusing upon the finest thread that can possibly be perceived
could ever arrive here.
Especially when he feels it is something of his own doing,
something he himself has placed in his path,
something that tortures him
and that he cannot unravel
precisely because he is trying too much.
Too hard.
Only Takuan.
Silent.
Smiling.
Serene.
He made his way toward him,
one step at a time.
The gravel crunched beneath his sandal.
As he drew closer to Musashi,
drumbeats sounded from Musashi’s chest.
So intensely had the heavenly silence descended
that the blood surging toward his head
could be heard like a river in flood.
He who seeks to be invincible beneath the heavens
cannot belong to the earth.
With his stick serving as a cane,
he traced a perfect circle in the earth
around Musashi,
with the same gentle grace
with which he wielded his brush upon canvas.
Then he let the stick fall at Musashi’s feet
and, smiling like an innocent, playful child,
went peacefully on his way.
And Musashi...
Musashi had lost the margins of his mind.
The circle was the sky.
Perfect.
Whole.
Without corners.
Without opposites.
Without halves.
Without ends.
Without flaws.
It was a mirror.
It was...
The Zen bud coming into bloom.
Ce altceva decât imaginația activă lăsată liber să înflorească
precum un boboc de floare în toiul primăverii?
Sau și mai frumos,
un boboc de trandafir japonez…
Sau, că tot veni vorba de japonezi…
Ce grădini impresionante au!
Pietrișul fin, pietricelele atent semănate,
aranjate de parcă pieptănate,
prin care mai vezi cum răsare câte un ficus,
sau vreun bonsai,
sau chiar copacul lui Buddha ca pilon central.
Se redă starea de zen.
Acele curbe trase din pieptăn
sunt însăși energia ambientului,
modul în care ea curge.
Și astfel…
se imortalizează flow-ul.
Ce oameni impresionanți,
cum prin puține cuvinte,
așa minimaliști cum sunt,
reușesc să captureze misterul vieții și al ființei.
Doar Takuan a fost în stare.
În momentul în care Musashi era pe culmile disperării,
frustrat,
la un pas de încă o cădere psihotică.
Căci doar un om ce investește mii de ore
concentrându-se asupra celui mai fin fir posibil perceput
ar putea ajunge aici.
Mai ales când simte că e ceva ce el face,
ceva ce singur și-a pus în cale,
ceva ce îl torturează
și pe care nu îl poate desluși
tocmai pentru că încearcă prea mult.
Prea tare.
Doar Takuan.
Tăcut.
Zâmbăreț.
Seren.
S-a îndreptat spre el,
cu câte un pas deodată.
Pietrișul scrâșnea sub papuc.
Pe măsură ce se apropia de Musashi,
din pieptul acestuia se auzeau bătăi de tobă.
Atât de intens coborâse liniștea cerească,
încât sângele ce-i urca la cap
se auzea precum un râu învolburat.
Cel ce caută să fie de neînvins sub ceruri
nu are cum să fie de-al pământului.
Cu bățul pe post de baston,
a trasat în pământ un cerc perfect
în jurul lui Musashi,
cu aceeași suavitate
cu care mânuia pensula pe pânză.
Apoi a lăsat bățul să-i cadă la picioare
și, zâmbind precum un copil inocent și jucăuș,
și-a văzut liniștit de drum.
Iar Musashi…
Musashi își pierduse marginile minții.
Cercul era cerul.
Perfect.
Întreg.
Fără colțuri.
Fără opusuri.
Fără jumătăți.
Fără capete.
Fără defecte.
Era oglindă.
Era…
Bobocul Zen care înflorea.