Poem

De veghe

If it hurts, then it hurts.
If it is hard, it is so.
And if no sunlight bursts,
To an essay I go.

Why should I dream up imaginary notions?
Why should I summon duality's motions?
Why should I need to know I am in flow,
Or need to be me once again as I go?

Or make myself well when the bad comes in view,
Thus softly caressing the ego there too.
Or wear myself out through ironic force and care,
When effort can leave on a breath into air.

§

All those who struggle do so only
Because they never want to struggle again...
So what if you feel you are stuck on the spot!
It is not as though any fire burns hot.

§

We are mistaken to think there is an absolute to attain,
Thus lost in illusion, we torment ourselves again.

The Cardboard Man feels wonderfully at peace.
He evolves as his self satisfaction increases,
And so does the lie that he favors and keeps.

What does he never do, in truth and by right?
Unravel the head's illusion by living through chest,
Ignoring the Forest while watching a concept.

What perceives the stillness is none other than flow,
And from silence, at once, lets its vanity go.

§

What sees the flaw living in you,
If not all the filth living in me?
What can accept beauty in ugly as true,
Once thought has been felled and set free?

Who would be feeling dissonance,
While bearing inward substance?
Or what can judge while standing still,
When it is unconscious of its will?

If it hurts, let it hurt.
If it is hard, let it die.
Why must it always be otherwise than...?
When it can be humble, and that is all.

Dacă doare, doare.
Dacă e greu, e greu.
Și dacă nu-i soare,
Mă apuc de un eseu.

De ce să îmi creez idei imaginare?
De ce să îmi induc dualitate oare?
De ce ar trebui să știu că sunt în flow,
Sau să am nevoie sa fiu eu din nou?

Sau să-mi fac bine când vine răul,
Mângâind astfel suav egoul.
Sau sa mă consum ironic prin forțare
Când de efort ma pot scăpa prin suflare.

§

Toți cei ce se zbat o fac doar,
Fiindcă vor să nu o tot facă iar..
Și ce dacă simți că stai pe loc!
Nu i ca și cum arde vreun foc..

§

E greșită impresia că avem de atins un absolut,
Așa ne chinuim în iluzia în care ne-am pierdut.

Omul de Carton se simte atât de bine prin pace.
El evoluează pe măsură ce se auto-satisface,
La fel pe cât și minciuna pe care-o place.

Ce nu face niciodată de fapt și de drept?
Să dezlege iluzia din cap trăind prin piept,
Ignorând Pădurea privind un concept.

Ceea ce percepe repausul este chiar flowul,
Și din liniște, simultan, își dizolvă orgoliul.

§

Ce vede defectul din tine,
Decât mizeria din mine?
Ce acceptă frumosul din urât..
Când gândul a fost doborât?

Cine ar simți disonanță...?
Având in el substanță.
Sau ce judecă stând pe loc,
Când nu e conștient deloc.

Dacă doare, să doară.
Dacă e greu, să moară.
De ce să fie tot altfel decât?
Când poate fi umil și atât..